Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Civilizaţia americană ca formă de cultură

        de Gabriel Coşoveanu

Greu, foarte greu să nu vorbeşti, când vine momentul, obligatoriu, al sintetizării, despre o Americă a paradoxurilor, căreia nu poţi să-i negi rolul de pionier în multe domenii, şi nu numai în cele bancar-lucrative, dar nici nu ai cum să nu-i observi cecităţi provenite, culmea!, în special din bunăstare şi din înţelegerea coruptă a propoziţiei din Constituţia ei (fanion al ideaţiei democratice pe mapamond), conform căreia scopul fiecărui om este urmărirea fericirii (the pursuit of happiness). Nu este culpabil Benjamin Franklin că, actualmente, fericirea cuprinde incomensurabilitatea mall-urilor (şi a parcărilor aferente, aş adăuga, căci neatenţia în momentul parcării maşinii te poate conduce la o frustrantă muncă de reconstituire topografică), fast-food-urile, confortul automobilului tot mai hipnotic-dotat, la care se adaugă, absolut glorios, adică, pare-se fără leac, plonjarea, în funcţie de posibilităţi, în TV sau, tot mai des, în cyberspace. S-a născut, astfel, specia „încrâncenatului superconectat” (cum i-ar spune Andrei Codrescu), recte insul pasibil de insensibilitate, de post-umanism amoral şi chiar de autism. În asemenea condiţii, nu se mai întrevede ca posibilă nici distincţia lui Gilles Deleuze între „organic” şi „cristalin”, atunci când vine vorba de puterea falsului, pentru că, între imaginile care reprezintă ceva preexistent (organicul) şi acelea construite prin abilităţile plăcilor video şi audio (cristalinul), graniţa a fost anulată de mersul obsedant înainte al unor industrii ce oferă instantaneu satisfacţii. Câtă vreme cetăţeanului îi ajunge plăcerea digitală, organic şi/ sau cristalin desemnează prea puţin lucru. Ne vine, convenabil, adică rapid, în minte Total Recall, film cam kitschos, dar bine documentat din posibilităţile erei informaţionale, cum a fost şi fenomenul Matrix.

Dar cele exprimate mai sus indică un năduf cam general, căci globalizat. Şi pe Vechiul Continent, şi în Japonia, să zicem, discuţiile spontane tot în jurul celui mai nou gadget „cristalin” se antamează. Să privim, aşadar, mai concret. Oricum ai proceda, în Statele Unite îmi pare că eşti recunoscut din prima secundă drept european, măcar după ochii tăi brusc dilataţi în contact cu urieşenia din jur. Ce să mai zic de est-europeanul setos, în toate fibrele lui, cultivate sau nu, de experienţa libertăţii socotite depline, zise şi American Dream. Să zicem că, îndrumat de prieteni – altfel totul devine destul de agasant – şi ghidat de hărţi, ajungi să te descurci fluent în metroul newyorkez, ceea ce e, totuşi, plauzibil, ori să ajungi s㠄ghiceşti” cum să ajungi într-o parcare aparent la doi paşi, în realitate operaţiunea necesitând manevre răbdătoare, aşa cum se întâmplă în Washington D.C. Însă dobândirea siguranţei pasibile să te contopească, spre comoditatea ta (americanii sunt curioşi, băgăreţi şi te trezeşti partener de conversaţie, căreia e bine să-i dai curs, când te aştepţi mai puţin), cu fluviul străzilor, cere ani buni. Mereu privirea ta are de ce să fie şocată, oricâte măsuri de siguranţă ţi-ai lua, ori de dimensiunile unui mall în care s-au rătăcit chiar băştinaşi, situat, totuşi, în suburban America, ori de silueta podului Verrazzano, percepută cum vii dinspre Staten Island, mergând spre Brooklyn, peste coama dealului, ca un monstru jurasic supradimensionat. Ori, la fel de bine, dacă îţi propui să nu mai fii uimit de coloşi, orice interior îţi va pironi corpul, în prag, măcar preţ de o milisecundă. Nu-mi dau seama cum trebuie să fii ca să nu încerci atare sentiment la intrarea într-un muzeu, bibliotecă, birou profesoral sau cafenea. Şi nu dintr-o overdoză de filoamericanism vine ceea ce nu aş numi neapărat entuziasm, practic o sinceră invidie, ci din evidenţa constatării că am cunoscut parţial viaţa, că lumea e infinit mai bogată decât cum ne-o închipuiam în europocentrismul nostru cultivat consecvent, adică în mod nu din cale-afară de pedagogic.

Au spus-o mai toţi vizitatorii români ai Americii, şi ai Coastei de Est, în special: te întorci de acolo schimbat. Te întrebi: chiar există un popor de hedonişti? Toţi să fie zâmbitori, afabili, îndatoritori, vorbind rar, de parcă orice cuvânt rostit ar fi capital, nepăsători cu progeniturile, obezi până la handicap? Ţi se pare că toţi împovăraţii Lumii Noi sunt închişi, pe undeva, în catacombe, iar la suprafaţă, ca într-o montare realizată special pentru musafiri, deambulează, cu superbie, o naţie suficientă sieşi, eficace şi cât se poate de politically correct. Logic, mai clare apar manifestările, în acest sens, la negrul simplu din Brooklyn decât la funcţionarul din Greenwich Village (arie şic a New York-ului, unde arcul trimfal din Washington Square Park marchează începutul lui 5th Avenue). Seninătatea tuturor îţi cheamă în minte ceva de ordinul dubiosului. În realitate, nu ai de-a face „decât” cu o întrupare a gândirii pozitive, un mod prospectiv căruia i se spune acolo wishful thinking, bază a pragmatismului, a dorinţei de upgradare continuă, expurgată de nostalgii ori sentimente, a locuinţei, serviciului, imaginii tale.

Monedele curente sunt, în ordine, timpul şi dolarul. Asta pentru cine crede că unde sunt dolari e neapărat şi bunăstare. Câtuşi de puţin. Trebuie să vezi neapărat, la faţa locului, cum corespunde mersul autobuzelor cu programul afişat, cum se mişcă un funcţionar public, odată ce te invită la ghişeu din spatele liniei desenate pe podea, unde se aşteaptă, calm, fără vreo indicaţie, să-ţi vină rândul. Tuturor le este clar că dezorganizarea înghite timp şi, evident, cozile la îmbarcare (eventuale) sau la muzee (de rigoare) se formează spontan, pe tăcute, în deplin respect pentru urechile sau pantofii celorlalţi. De asemenea, se dovedeşte absolut instructiv să constaţi cum „instinctul” organizării, de regăsit în numerotarea străzilor, de altfel mod excepţional de a facilita orientarea, funcţionează în microsistem, de pildă, în precizarea orei-limită a unui dineu ori a unei serate familiale, indiferent cât de invitantă ar fi atmosfera. Fără vreo aluzie, la ora sugerată de programul primit, toată lumea se ridică şi pleacă, fără oftaturi ori aluzii. Expresia „s-o facem lat㔠e la ani-lumină de această societate în care excesele atrag sancţiuni prompte, în care nu se consumă alcool în timpul zilei, nu se fumează public, iar pierderea nopţii se produce doar în două situaţii: ca marginal sau ca nabab. The middle class lucrează pe brânci, nu riscă să întârzie sau să se învoiască de la slujbă, se trezeşte, de multe ori, la 6 a. m., căci intră în calcul posibilul traffic jam pe autostrăzi, şi revine acasă după 6 p. m. Şi ideea de „chef”, cu punţi între sărbătoare şi week-end, e foarte departe: există extrem de puţine zile libere.

Zâmbetul, când nu îl ai, îl construieşti în oglind㠖 nimeni nu are nevoie de inşi cu probleme interioare. Cui i se pare că le are – iar numărul ipohondrilor sporeşte – merge la psihanalist cu dezinvoltura unei plimbări pe Broadway. Cu toţii, evident, „îşi caută fericirea”, cum scrie în Cartă, dar, spre deosebire de alte zone ale globului, nimeni nu-i împiedică, ba chiar îi încurajează. Mai în glumă, mai în serios, nu ai voie să fii disperat în America. În caz de impas, apelezi la omniprezentul, săritorul şi masivul poliţist, polivalent, apt egalmente să-ţi schimbe roata la maşină şi să-ţi facă un tutorial la un automat mai complicat pentru obţinut bilete de tren, de pildă, în multele lor gări fără personal. Totul întru înlesnire a vieţii, senzaţie orgasmatică de tip câştigat, minim efort al cetăţeanului şi eficientizare. Desigur, toate acestea pe tavă, aspect care deschide o cutie a Pandorei plină de spectrele fioroase ale întrebării: ce se pierde atunci când se câştigă râvnitul confort tehnologic, semn deplin al succesului salarial?

Cel puţin din unghiul standardelor de civilizaţie, îmi pare că suntem cu toţii influenţaţi de modelul american, inclusiv cei care îl detestă visceral: de vreme ce îl invocă permanent, pentru a-l blama, înseamnă că au reperul, totuşi, al societăţii celei mai avansate (bune de căsăpit în ochii fanaticilor), capabile să se erijeze, ponderat, de altfel, în exemplu. De ce folosesc acest termen „tare”, exemplu? Pentru un motiv simplu de înţeles de către un umanist anti-demagogie şi anti-agresiune: observi performanţa învăţământului lor, mai ales cel superior, şi musai te înclini în faţa multitudinii de forme prin care e sprijinită cultura. Restul, adică programul de instaurare cu forţa a binelui şi de ocupare a ţărilor sub pretextul maniacal de a le elibera (de cine? de ce anume? de cultură, vezi bine!), e haos bolşevic, iţit prin Marx, teoretic, la 1848 şi, practic, prin răul declanşat la 1917.

© 2007 Revista Ramuri